Sunday 12 March 2017

Omuleții muscăreții

Știm cu toții de prin parcuri, de pe la casele altora, de prin grădinițe cum că copiii se muscă, se bat, se amenință, tipă unii la alții sau la părinți, se supără și evident plâng. Haideți să vedem cum ne explică Brazelton* cam de ce se întâmplă asta.

„Mușcatul și lovitul pot fi reziduuri comportamentale. În primul an de viață, toți copiii trec printr-o fază în care-i mușcă pe cei care-i îngrijesc. Apoi, în al doilea an de viață, copilul își mușcă prietenul. Ambele mame sunt oripilate. Copilul mușcat țipă. Toată lumea aleragă la el. Cel care a mușcat este surprins, copleșit, poate și puțin fascinat de reacția și agitația tuturor.  Sunt puține șanse să înveți să te controlezi într-o asemenea circumstanță. Reacția violentă a părinților doar va întări un asemena comportament.”
Deși știm sau bănuim asta de cele mai multe ori nu te poți abține nici tu adult să nu te comporți la randul tău agresiv, nervos, sub o formă sau alta pe cel care agresează, chiar  ușor speriat și nedumerit și tu  cum de s-a întâmplat din nou deși i-ai spus că nu facem asta de nenumărate ori.

„Orice comportament impulsiv, ca mușcatul sau lovitul, este înspăimântător pentru copil. Nu știe cum să se oprească. Îl repetă mereu și mereu ca și când ar încerca să înțeleagă de ce produce o reacție atât de puternică. Mușcarea, zgârierea, lovirea, toate încep ca un comportament normal de explorare. Când adulții au o reacție exagerată sau când ignoră acest tip de comportament, copilul va repeta comportamentul ca și când ar spune: nu pot să mă controlez, ajută-mă!”

Un val reînnoit de sentimente agresive iese la suprafață în al treilea an de viață. Spre deosebire de crizele de la doi ani, această agresivitate este direcționată mai mult către ceilalți. Poate fi supărătoare pentru toată lumea – părinți și copii. Și are un pret ridicat: o mare angoasă determinată chiar de agresivitatea care pune stăpânire pe copil. Teama și coșmarurile, mai elaborate în acest an, sunt expresia acestei mari angoase. Agresivitatea și teama care rezultă sunt un punct de cotitură pentru anul trei de viață. Cum poate un părinte să ajute copilul să facă față propriilor sentimente de agresivitate cu mai puțină teamă, în pregătirea următoarei sarcini – gestionarea ei?”

”O fetiță este împinsă de o altă fetiță pentru a ajunge la gustarea de pe masă prima, e împinsă cu putere, cade și se lovește la cap, apare cucuiul. Educatoarea a văzut tot ce s-a întamplat. S-a panicat și a alergat să consoleze victima și să aibă grijă de cucuiul cu pricina. Fetița țipă: o urăsc!! Asta îi aduce aminte educatoarei de cine e responsabil pentru pățanie. A lăsat fetița în grija altcuiva și s-a îndreptat către cealaltă fetiță, care stă ascunsă, cu spatele la ce se întâmplă, e îmbufnată, privește pieziș și refuză să vorbească. Dar pe măsură ce educatoarea vorbește cu ea,  începe să asculte: știu că îți pare rău și poate și prietena ta pe care ai împins-o știe asta, dar trebuie să te pregătești să-ți ceri iertare, însă numai atunci când îți pare rău cu adevărat. Atunci fetița privește educatoarea și  izbucnește: îmi pare rău, și-i părea rău cu adevărat.”

 De menționat și de subliniat este că eu una de exemplula grădiniță nu le cer copiilor să-și ceară scuze sau iertare decât dacă vor cu adevărat pentru că pentru mine nu sunt importante scuzele așa sec, eu însămi îmi cer scuze foarte rar, oamenii apropiați mie știu asta,  nu cred deloc în iertare forțață, sunt lucruri pe care alții mi le-au făcut și pentru care nu am reușit nici acum să-i iert sau sunt altele pe care eu le-am făcut și poate nu-s iertată nici acum, ar fi o ipocrizie deci să pun copiii să spună ceva ce nici eu nu zic foarte des și în care nu cred pe de-a-întregul. Pe de altă parte, eu încerc șă am grija la ce zic sau fac în situațile viitoare. Ce îi îndemn eu pe copii să facă atunci când, de exemplu, aruncă cu voie sau nu cu nisip în alt copil, este să se ducă sa-l ajute să se scuture, să-l întrebe unde-l doare, dacă-l doare în cazul în care a căzut și e lovit pe undeva, să-l pupe, mângâie, să vorbească cu el, să facă ce crede el că-l poate alina  sauu consola cât de cât pe celălalt, să ia contact cu durerea și lacrimile celuilalt, chiar și doar privind ce i se întâmplă.
Acum depinde ce e important pentru fiecare și e de asumat de fiecare părinte sau educator în parte dacă crede și vrea sincer ca copilul sau copiii din grija lui să-și ceară iertare și atunci formula magică ar fi: pentru mine e chiar important să-ți ceri iertare, așa îmi dau seama că-ți pasă de mine și că poate regreți. Formula magică nu trebuie să fie musai aceasta, dar atitudinea cam pe acolo ar trebui să bată, însă repet, e important să ne asumăm ce pretenții avem de la cealălalt, copilul va depista autenticitatea sau falsa pretenție a adultului.

Ș-acum întocându-ne la fetița așa zisă agresor și la susținerea ei, lucru făcut de educatoare, i-a dat copilei ocazia să-i pară rău în siguranță – în loc să fie copleșită de pierderea propriului control. Când un copil este copleșit, trebuie să se apere – devenind insensibil la alți copii sau la el însuși. Abordarea educatoarei i-a dat posibilitatea fetiței să facă față propriei frici de pierdere a controlului și să regrete consecințele propriilor acțiuni. Acum poate să-și ceară scuze și poate să observe că ajută la ceva.

„Chiar dacă împinsese fetița cealaltă cât putuse de tare fusese conștientă de ce făcea. Îi părea rău? Evident. Dar avea nevoie de timp să recunoască. Teama de a-și pierde controlul o împingea într-o atitudine persistentă. Ambele fetițe au nevoie de consolare la fel de mult. Consolare nu înseamnă acceptare a comportamentului agresiv. Scopul este de a asigura copilul care a împins că nu mai este într-o stare lipsită de control și de asemenea de a-i da o speranță. Este esențial să fie încurajată – evident nu să repete ceea ce tocmai a făcut, ci să creadă că va învăța să se controleze.”

”Un copil lăsat singur în asemenea momente este supus riscului de a crede despre el însuși că este într-adevăr rău, perseverând apoi în această atitudinea.  Evident, ne-am putea întreba: este copilul pregătit să facă față propriilor sentimente de vinovăție? Sau va trebui să-și refuze astfel de experiențe pentru a se proteja? Copilul are nevoie să fie conștient de propriile acțiuni și consecințele acestora, dar, dacă este copleșit, nu va învăța. În schimb, va fi forțat să se protejeze împotriva durerii provocate de sentimentul de vinovăție și frică, decizând că este realmente un ”copil rău”. Atunci apare ceea ce numim ”comportament rău”, și se va repeta mereu și mereu, pe măsură ce copilul începe să creadă că este mereu ”rău”. Scopul este să fie ajutat să-și recunoască sentimentele de vinovăție și capacitatea de a se opri singur. Între timp, va avea nevoie de ajutor pentru a-și menține speranța că va reuși.”
Să-i ajutăm, zic!!

P.S.: Brazelton nu alege întâmplător, vreau eu să cred, exemplul cu două fetițe, vă dați seama și singuri de ce, sunt sigură.

*T. Berry Brazelton, Joshua D. Sparrow, Puncte de cotitură. De la trei la șase ani. Dezvoltarea emoțională și comportamentală a copilului tau, Editura Fundației Generația, 2008

Thursday 2 March 2017

Despre lacrimi și copii

Aud de nenumărate ori de peste tot, din toate parcurile și gurile de părinți, educatori și psihologi îndemnurile „minunate”:

Nu mai plânge, ești băiat mare.
Ești urât când plângi, vrei să te vezi ce urât esti în oglindă?
Ei hai, nu plânge că nu s-a întâmplat nimic.
Mă dor urechile când plângi.
Vorbește, nu mai plânge, spune-mi ce vrei!
Plângi pentru toate prostiile.
Nu e frumos să plângi, ne facem de rușine, vrei să râdă copiii de tine?
Se supără mama, tata, Moș Crăciun și nu mai vine dacă plângi.
Lasă-l să plângă singur, când îi trece vine el.
N-ai decât să plângi cât vrei, eu am plecat.
Să știi că mie nu-mi plac copiii care plâng, te iubesc cel mai mult când ești vesel.

Lista evident poate continua. Și stau și mă întreb, unde ne e bunul simț comun?
Când suntem adulți nu mai plângem de le tot spunem voalat că atunci când pasămite crești nu se mai plânge. Evidența ne spune altceva, că doar nu se pierd lacrimile pe undeva, i s-o fi întâmplat cuiva să rămână fără lacrimi de la prea mult plâns în copilărie de tot pomenim de crescut mare fără să plângi?

Câți copii sunt urâți cu adevărat când plâng? Și ce părinte poate să spună da, e foarte urât copilul meu când plânge, urât de-a binelea, parol.

Cum să nu se fi întâmplat nimic dacă doare? Și nouă adulților semeți ne dau lacrimile de la o lovitură surdă la degetul mic împiedicat de-un colț de pat.

Există și oameni care suportă plânsul și pe care urechile nu-i dor de la plânset de om mic  care nu durează mai mult de 5-10 minute, căci nu-i așa cu toții am fost la un concert sau la o nuntă și ne-am regăsit urechile și a doua zi fără să învinovățim nuntașii că din cauza nunții lor ne dor urechile.

Motivele pentru care plâng oamenii sunt direct proporționale cu anii vieții lor. Dacă la 30 ani e importantă mașina vecinului pe care nu o ai și o visezi, la 3 ani e importanța mașinuța  din mâna altui copil din parc, chiar dacă e identică cu a ta.

Pentru restul fabulațiilor vă las singuri să găsiți contraargumente logice de la astfel de lozinci. Dacă nu reușiti, vi le scriu eu zilele următoare.

Între timp ar fi cinstit să recunoaștem că nu știm ce să facem cu plânsul copiilor și al oamenilor în general, că vrem să se oprească  ca să ne fie mai ușor nouă,că ne deranjează, că ne tensionează, că nu știm cum să facem să-i oprim și nu avem nici cea mai mică idee, mai mereu, care ar fi motivele pentru care plâng.

Așa că tăceți în primul rând și ascultați un om care plânge, uitați-vă la el, stați aproape, mângaiați-l, îmbrățișați-l și ca prin minune plânsul se va opri. Evident, că lucrurile nu sunt atât de ușoare, dar haidem măcar să încercăm să le suportăm un pic.

Mereu se opresc lacrimile oamenilor, de la sine putere, și apoi vin altele. Poate ar trebui să repet, pe lacrimi nu le poate opri nimeni, se opresc singure, hocus pocus, cum au venit așa dispar. 

Cum altfel? Doar nu le-am inventat noi muritorii.