Sunday 12 March 2017

Omuleții muscăreții

Știm cu toții de prin parcuri, de pe la casele altora, de prin grădinițe cum că copiii se muscă, se bat, se amenință, tipă unii la alții sau la părinți, se supără și evident plâng. Haideți să vedem cum ne explică Brazelton* cam de ce se întâmplă asta.

„Mușcatul și lovitul pot fi reziduuri comportamentale. În primul an de viață, toți copiii trec printr-o fază în care-i mușcă pe cei care-i îngrijesc. Apoi, în al doilea an de viață, copilul își mușcă prietenul. Ambele mame sunt oripilate. Copilul mușcat țipă. Toată lumea aleragă la el. Cel care a mușcat este surprins, copleșit, poate și puțin fascinat de reacția și agitația tuturor.  Sunt puține șanse să înveți să te controlezi într-o asemenea circumstanță. Reacția violentă a părinților doar va întări un asemena comportament.”
Deși știm sau bănuim asta de cele mai multe ori nu te poți abține nici tu adult să nu te comporți la randul tău agresiv, nervos, sub o formă sau alta pe cel care agresează, chiar  ușor speriat și nedumerit și tu  cum de s-a întâmplat din nou deși i-ai spus că nu facem asta de nenumărate ori.

„Orice comportament impulsiv, ca mușcatul sau lovitul, este înspăimântător pentru copil. Nu știe cum să se oprească. Îl repetă mereu și mereu ca și când ar încerca să înțeleagă de ce produce o reacție atât de puternică. Mușcarea, zgârierea, lovirea, toate încep ca un comportament normal de explorare. Când adulții au o reacție exagerată sau când ignoră acest tip de comportament, copilul va repeta comportamentul ca și când ar spune: nu pot să mă controlez, ajută-mă!”

Un val reînnoit de sentimente agresive iese la suprafață în al treilea an de viață. Spre deosebire de crizele de la doi ani, această agresivitate este direcționată mai mult către ceilalți. Poate fi supărătoare pentru toată lumea – părinți și copii. Și are un pret ridicat: o mare angoasă determinată chiar de agresivitatea care pune stăpânire pe copil. Teama și coșmarurile, mai elaborate în acest an, sunt expresia acestei mari angoase. Agresivitatea și teama care rezultă sunt un punct de cotitură pentru anul trei de viață. Cum poate un părinte să ajute copilul să facă față propriilor sentimente de agresivitate cu mai puțină teamă, în pregătirea următoarei sarcini – gestionarea ei?”

”O fetiță este împinsă de o altă fetiță pentru a ajunge la gustarea de pe masă prima, e împinsă cu putere, cade și se lovește la cap, apare cucuiul. Educatoarea a văzut tot ce s-a întamplat. S-a panicat și a alergat să consoleze victima și să aibă grijă de cucuiul cu pricina. Fetița țipă: o urăsc!! Asta îi aduce aminte educatoarei de cine e responsabil pentru pățanie. A lăsat fetița în grija altcuiva și s-a îndreptat către cealaltă fetiță, care stă ascunsă, cu spatele la ce se întâmplă, e îmbufnată, privește pieziș și refuză să vorbească. Dar pe măsură ce educatoarea vorbește cu ea,  începe să asculte: știu că îți pare rău și poate și prietena ta pe care ai împins-o știe asta, dar trebuie să te pregătești să-ți ceri iertare, însă numai atunci când îți pare rău cu adevărat. Atunci fetița privește educatoarea și  izbucnește: îmi pare rău, și-i părea rău cu adevărat.”

 De menționat și de subliniat este că eu una de exemplula grădiniță nu le cer copiilor să-și ceară scuze sau iertare decât dacă vor cu adevărat pentru că pentru mine nu sunt importante scuzele așa sec, eu însămi îmi cer scuze foarte rar, oamenii apropiați mie știu asta,  nu cred deloc în iertare forțață, sunt lucruri pe care alții mi le-au făcut și pentru care nu am reușit nici acum să-i iert sau sunt altele pe care eu le-am făcut și poate nu-s iertată nici acum, ar fi o ipocrizie deci să pun copiii să spună ceva ce nici eu nu zic foarte des și în care nu cred pe de-a-întregul. Pe de altă parte, eu încerc șă am grija la ce zic sau fac în situațile viitoare. Ce îi îndemn eu pe copii să facă atunci când, de exemplu, aruncă cu voie sau nu cu nisip în alt copil, este să se ducă sa-l ajute să se scuture, să-l întrebe unde-l doare, dacă-l doare în cazul în care a căzut și e lovit pe undeva, să-l pupe, mângâie, să vorbească cu el, să facă ce crede el că-l poate alina  sauu consola cât de cât pe celălalt, să ia contact cu durerea și lacrimile celuilalt, chiar și doar privind ce i se întâmplă.
Acum depinde ce e important pentru fiecare și e de asumat de fiecare părinte sau educator în parte dacă crede și vrea sincer ca copilul sau copiii din grija lui să-și ceară iertare și atunci formula magică ar fi: pentru mine e chiar important să-ți ceri iertare, așa îmi dau seama că-ți pasă de mine și că poate regreți. Formula magică nu trebuie să fie musai aceasta, dar atitudinea cam pe acolo ar trebui să bată, însă repet, e important să ne asumăm ce pretenții avem de la cealălalt, copilul va depista autenticitatea sau falsa pretenție a adultului.

Ș-acum întocându-ne la fetița așa zisă agresor și la susținerea ei, lucru făcut de educatoare, i-a dat copilei ocazia să-i pară rău în siguranță – în loc să fie copleșită de pierderea propriului control. Când un copil este copleșit, trebuie să se apere – devenind insensibil la alți copii sau la el însuși. Abordarea educatoarei i-a dat posibilitatea fetiței să facă față propriei frici de pierdere a controlului și să regrete consecințele propriilor acțiuni. Acum poate să-și ceară scuze și poate să observe că ajută la ceva.

„Chiar dacă împinsese fetița cealaltă cât putuse de tare fusese conștientă de ce făcea. Îi părea rău? Evident. Dar avea nevoie de timp să recunoască. Teama de a-și pierde controlul o împingea într-o atitudine persistentă. Ambele fetițe au nevoie de consolare la fel de mult. Consolare nu înseamnă acceptare a comportamentului agresiv. Scopul este de a asigura copilul care a împins că nu mai este într-o stare lipsită de control și de asemenea de a-i da o speranță. Este esențial să fie încurajată – evident nu să repete ceea ce tocmai a făcut, ci să creadă că va învăța să se controleze.”

”Un copil lăsat singur în asemenea momente este supus riscului de a crede despre el însuși că este într-adevăr rău, perseverând apoi în această atitudinea.  Evident, ne-am putea întreba: este copilul pregătit să facă față propriilor sentimente de vinovăție? Sau va trebui să-și refuze astfel de experiențe pentru a se proteja? Copilul are nevoie să fie conștient de propriile acțiuni și consecințele acestora, dar, dacă este copleșit, nu va învăța. În schimb, va fi forțat să se protejeze împotriva durerii provocate de sentimentul de vinovăție și frică, decizând că este realmente un ”copil rău”. Atunci apare ceea ce numim ”comportament rău”, și se va repeta mereu și mereu, pe măsură ce copilul începe să creadă că este mereu ”rău”. Scopul este să fie ajutat să-și recunoască sentimentele de vinovăție și capacitatea de a se opri singur. Între timp, va avea nevoie de ajutor pentru a-și menține speranța că va reuși.”
Să-i ajutăm, zic!!

P.S.: Brazelton nu alege întâmplător, vreau eu să cred, exemplul cu două fetițe, vă dați seama și singuri de ce, sunt sigură.

*T. Berry Brazelton, Joshua D. Sparrow, Puncte de cotitură. De la trei la șase ani. Dezvoltarea emoțională și comportamentală a copilului tau, Editura Fundației Generația, 2008

Thursday 2 March 2017

Despre lacrimi și copii

Aud de nenumărate ori de peste tot, din toate parcurile și gurile de părinți, educatori și psihologi îndemnurile „minunate”:

Nu mai plânge, ești băiat mare.
Ești urât când plângi, vrei să te vezi ce urât esti în oglindă?
Ei hai, nu plânge că nu s-a întâmplat nimic.
Mă dor urechile când plângi.
Vorbește, nu mai plânge, spune-mi ce vrei!
Plângi pentru toate prostiile.
Nu e frumos să plângi, ne facem de rușine, vrei să râdă copiii de tine?
Se supără mama, tata, Moș Crăciun și nu mai vine dacă plângi.
Lasă-l să plângă singur, când îi trece vine el.
N-ai decât să plângi cât vrei, eu am plecat.
Să știi că mie nu-mi plac copiii care plâng, te iubesc cel mai mult când ești vesel.

Lista evident poate continua. Și stau și mă întreb, unde ne e bunul simț comun?
Când suntem adulți nu mai plângem de le tot spunem voalat că atunci când pasămite crești nu se mai plânge. Evidența ne spune altceva, că doar nu se pierd lacrimile pe undeva, i s-o fi întâmplat cuiva să rămână fără lacrimi de la prea mult plâns în copilărie de tot pomenim de crescut mare fără să plângi?

Câți copii sunt urâți cu adevărat când plâng? Și ce părinte poate să spună da, e foarte urât copilul meu când plânge, urât de-a binelea, parol.

Cum să nu se fi întâmplat nimic dacă doare? Și nouă adulților semeți ne dau lacrimile de la o lovitură surdă la degetul mic împiedicat de-un colț de pat.

Există și oameni care suportă plânsul și pe care urechile nu-i dor de la plânset de om mic  care nu durează mai mult de 5-10 minute, căci nu-i așa cu toții am fost la un concert sau la o nuntă și ne-am regăsit urechile și a doua zi fără să învinovățim nuntașii că din cauza nunții lor ne dor urechile.

Motivele pentru care plâng oamenii sunt direct proporționale cu anii vieții lor. Dacă la 30 ani e importantă mașina vecinului pe care nu o ai și o visezi, la 3 ani e importanța mașinuța  din mâna altui copil din parc, chiar dacă e identică cu a ta.

Pentru restul fabulațiilor vă las singuri să găsiți contraargumente logice de la astfel de lozinci. Dacă nu reușiti, vi le scriu eu zilele următoare.

Între timp ar fi cinstit să recunoaștem că nu știm ce să facem cu plânsul copiilor și al oamenilor în general, că vrem să se oprească  ca să ne fie mai ușor nouă,că ne deranjează, că ne tensionează, că nu știm cum să facem să-i oprim și nu avem nici cea mai mică idee, mai mereu, care ar fi motivele pentru care plâng.

Așa că tăceți în primul rând și ascultați un om care plânge, uitați-vă la el, stați aproape, mângaiați-l, îmbrățișați-l și ca prin minune plânsul se va opri. Evident, că lucrurile nu sunt atât de ușoare, dar haidem măcar să încercăm să le suportăm un pic.

Mereu se opresc lacrimile oamenilor, de la sine putere, și apoi vin altele. Poate ar trebui să repet, pe lacrimi nu le poate opri nimeni, se opresc singure, hocus pocus, cum au venit așa dispar. 

Cum altfel? Doar nu le-am inventat noi muritorii.

Sunday 19 February 2017

Cum înțelegem plânsul din perspectiva teoriei atașamentului

„Pentru că ochiul ce lăcrimează 
După-acea steauă care s-a stins
Este-al meu suflet ce meditează,
E-ochiul meu plâns.”(M. Eminescu)


Plânsul este un componentă înnascută a atașamentului care potrivit inițiatorilor teoriei atașamentului, John Bowlby și Mary Ainsworth, este în primul rând o solicitare a prezenței protective a  părintelui. Plânsul copiilor declanșează un răspuns de îngrijire în părinții lor. Aceste comportamente reciproce ajută la stabilirea și menținerea  relației de atașament dintre copil și părinte. Plânsul de-a lungul vieții continuă a fi un răspuns la separare și pierdere, purtând un mesaj despre relația de atașament și de a declanșa ca reacție de răspuns îngrijirea. Plânsul poate fi clasificat în funcție de etapa corespunzătoare  procesului de doliu: protest sau disperare. Absența plânsului acolo unde ar fi  adecvat sau de așteptat să apară revelează o reacție a  doliului netratat care ar putea fi numită detașare. Fiecare tip de plâns sau non-plâns duce la diverse tipuri de răspuns protectiv cu implicații interprersonale, clinice și culturale.
Plânsul și separarea prelungită sau permanentă
Atunci când comportamentul de atașament (plânsul) este activat de separare și reunirea nu are loc, atât animalele cât și oamenii, din copilărie și până la vârste înaintate prezintă o stare de suferință specifică durerii. În studiile sale ce vizau reacțiile bebelușilor și  ale copiilor separați de mamele lor în spitale, instituții, creșe, grădinițe,etc John Bowlby(1960) a identificat trei stadii ale durerii: protest, disperare și detașare sau indiferență.
Bowlby descrie tipul de plâns specific fiecărui stadiu. Imediat după separare, copilul, scrie Bowlby, va plânge foarte tare, își va scutura pătuțul, se va trânti și va căuta cu ardoare orice sunet, orice apariție care ar putea proba reîntoarcerea mamei care lipsește. Acest stadiu la numit protest.
Dacă însă reunirea cu mama nu are loc în câteva zile, copilul se refugiază în așa-zisul stadiu numit disperare sau lipsă de speranță. Plânsul în acest stadiu, nu mai este zgomotos și continuu, ci un vaiet, o jale stinsă și intermitentă. Într-un final, dacă părintele nu apare și o figură de atașament care să înlocuiască mama nu există, copilul intră într-un stadiu periculos al detașării, care este marcat de o tăcere, fără plâns deloc.
Bowlby(1961) a observat o asemănare  între procesul de doliu al copilului și cel al adulților care suferă la moartea unei ființe iubite: atunci când plânge, adultul reacționează la pierdere în același mod cum o face un copil în absența temporară a mamei. Singura diferență care ar putea apărea este dată de faptul că suferința adulților poate trece de la disperare la reorganizare, în loc de a se retrage în stadiul potențial fatal al detașării ca în cazul copiilor. Rezoluția suferinței adultului duce la vindecarea rănilor suferite de pierdere, echilibrul este cumva refăcut, reapărând energia și capacitatea de a lega noi relații de atașament.
Plânsul la moartea unei persoane iubite foarte apropiate,  ca separare profundă este un răspuns universal uman. Chiar dacă nu în toate culturile toți indivizii plâng la moartea cuiva drag, nu există vreo societate în care acesta comportament să nu fie cunoscut într-un fel sau altul. Chiar și în culturile care interzic plânsul atunci când moare cineva de frică a nu zădărnici trecerea sufletului care pleacă sau pentru că ar putea aduce ghinion în viețile celor care au rămas, complianța nu este absolută.
Literatura despre suferință se focusează cu precădere pe moarte în sensul cel mai strict posibil, cel fizic, dar în realitate trebuie să facem față în fiecare zi la pierderi simbolice. Aceste finaluri, despărțiri și separări fie ele reale sau simbolice, imaginare sau posibile declanșează reacții de doliu. Chiar și împliniri, reușite, victorii, finalurile fericite și lacrimile de fericire ce le acompaniază ne aduc aminte cumva indirect de pierdere și suferință. Plânsul ce apare la victorii de la Olimpiadă, la reușita încununării profesionale ca magistrat sau la reunirea cu un adult abandonat și dat spre adopție în copilărie, toate acestea reprezintă un final fericit, o izbândă în fața altor posibilități care ar fi putut să apară: înfrângere, examene picate, etc.
O clasificare a tipurilor de plâns
În timp ce plânsul poate fi o expresie a nenumărate emoții precum: tristețea, mânia, bucuria sau frica, numitorul comun rămâne însă pierderea.(Nelson, 1979). Având în vedere că plânsul la adulți este în principal un răspuns la pierdere, diferite tipuri de plâns pot fi asociate cu aspecte specificie fiecărei etape din procesul de doliu.  Având ca model teoria lui Bowlby, Nelson a postulat două tipuri de plâns: crizele de plâns furioase ale protestului și vaietul trist al disperării. A adăugat acolo unde plânsul nu apare ca răspuns în procesul de doliu, non-plânsul detașării. Fiecare tip de plâns exprimă un aspect  din procesul suferinței, comunică un anumit tip de mesaj emoțional, și evocă un tip diferit de răspuns social din partea celor apropiați.
Există evident în literatură mai multe modele care explică procesul de doliu, dar pentru că observațiile lui Bowlby vorbesc în mod direct despre calitatea răspunsurilor de atașament a celui care suferă la pierderea celui în grija căruia se afla, acest model se pretează cel mai bine pentru a clasifica tipurile de plâns, fiind sigură că și în celelalte modele aș putea găsi clasificări similare care să trimită  la comportamentele de răspuns în procesul de doliu.
Plânsul ca protest
Scopul clar al plânsului ca reacție la pierdere – fie că este vorba de copilul mic din pătuț sau că vorbim de adultul căruia i s-a transmis că a pierdut pe cineva drag într-un accident de mașină – este de a reface pierderea și de a provoca reunirea.(Bowlby, 1961). De departe cel mai mare număr al separărilor dintre partenerii cu relații de atașament sunt temporare. Dacă am avut parte de o relație securizantă de atașament, ne vom aștepta ca separarea urmată de un comportament de atașament (în cazul de față, plânsul, dacă amenințarea este destul de mare) să se finalizeze cu un răspuns adecvat, adică cu reuniunea. Durerea protestului are și furie, un refuz amar de a renunța în fața pierderii. Toată energia se duce pe încercarea de a restabili conexiunea ce este acum amenințată și pe încercarea de a lupta cu tot ce ar putea anunța că pierderea ar putea fi irevocabilă și permanentă.
Lacrimile zilnice ale protestului pline de furie ce curg din pricina unei pierderi simbolice, reale, imaginate ce amenință să apară, aceste lacrimi luptă cu pierderea într-un mod aparte. Aceste lacrimi opun rezistență criticilor dure ale  unui profesor, nonverbal vorbind despre nedreptatea ce a avut loc. Aceste lacrimi protestează față de reproșurile unui soț care reclamă că s-a săturat, lacrimile putând fi în acest caz un răspuns la o amenințare voalată a pierderii relației. În cazul unei pierderi reale, plânsul reprezintă o încercare de a anula pierderea, readucând parcă prezența unei figuri de atașament.
Aceste lacrimi ale protestului dețin cumva o latură ostilă, solicitantă, cumva acuzatorie și care de cele mai multe ori îi fac pe cei apropiați să se îndepărteze.  Celelalte emoții asociate acestui tip de plâns pot varia de la furie, la mânie dezlănțuită, durere surdă, frustare, negare și neîncredere. Câteodată, la copil,  acest plâns zgomotos își atinge scopul de a împiedica dispariția persoanei importante de atașament sau de a o readuce lângă copil atunci când aceasta lipsesște. Pentru adult însă acest tip de plâns nu pare a avea vreun sens. Aceste lacrimi sunt cel mai greu de îndurat căci cauzează cele mai mari dificultăți interpersonale, asta pentru că de la stadiul copilăriei încolo pare a fi folosit pentru a provoca  o posibilă pierdere prin  agresiune. Inclusiv terapeuții se pot simți distanți, iritați sau apatici în fața unui plâns plin de protest.
În loc să provoace simpatie sau dorință de a oferi suport, acest tip de plâns pare critic și parcă provoacă, e vinovat de ceva. Este de cele mai multe ori este catalogat ca fiind de fapt nesincer, manipulativ(chiar și în copilărie) și poate stârni în cei apropiați fie  răspunsuri agresive, fie retragere, ignorare. Chiar dacă li se răspunde uneori cu afecțiune celor care varsă astfel de lacrimi, aceștia nu răspund la gest, au nevoie de acțiune.
Plânsul trist al disperării
Plânsul trist pe de altă parte, similar unui vaiet abătut, intermitent al copilului din al doilea stadiu al pierderii părintelui, indică o acceptare deznădăjduită, degradantă și neputincioasă a realității pierderii. Speranța ca reîntâlnirea, împăcarea, recuperarea părintelui  sau revenirea acestuia să devină realitate e abandonată și o tristețe adâncă și grea cuprinde starea afectivă a copilului.  Spre deosebire de plânsul protest, plânsul acesta trist al disperării găsește ecou afectiv în orice persoană cu rol de îngrijire din preajma copilului, până și în cele mai distante și rigide persoane.
Acest plâns trist poate face atenți și dornici de a oferi alinare până și persoanelor complet străine de situație.
Plânsul trist al disperării ajunge până și la adulți și apare și el similar în procesul de doliu. Înțelegând dureroasa permanență a golului lăsat și restabilind o conexiune simbolică cu figura de atașament pierdută, se face loc pentru o energie nouă de a stabili noi relații de atașament sau de a reconfigura relațiile cu persoanele de atașament deja existente, acest stadiu fiind numit de către Bowlby reorganizare. Deși acest stadiu include o anumită formă din ceea ce am putea numi „acceptare”  a pierderii, reorganizarea și împăcarea cu ideea nu marchează de fapt finalul plânsului. Chiar și la adulții care și-au încheiat sănătos procesul de doliu tot mai apar lacrimile triste care plând persoana iubită chiar și la decenii după dispariția acesteia.
Plânsul, dacă vrem să revenim la mecanismul de supraviețuire din coplilărie, este o expresie  funcțională și simbolică a unei legături rupte. Deoarece comportamentul de îngrijjire este o caracteristică intrinsecă a legăturii de atașament în copilărie, trebuie să fie și una din părțile procesului de doliu ale adulților care rămân văduvi.  Aspectul acesta al comportamentului de îngrijire la adulți vine din evocarea obiectelor interne(de cele mai multe ori incluzându-i pe cei decedați) sau prin îngrijirile oferite de alți adulți apropiați. Bertha Simos(1979), asistent social, cel puțin o parte din lacrimile vărsate pentru o persoană de atașament pierdută trebuie să apară în preajma sau în prezența unei alte ființe umane pentru ca procesul de doliu să fie unul sănătos.
Detașarea -  absența lacrimilor și a plânsului
Absența plânsului și detașarea reprezintă de fapt pierderea speranței bebelușului că mama se va întoarce. Absența lacrimilor este un simptom al depresiei ce însoțește doliul nerezolvat, și el simbolic; lacrimile nu curg așa cum nici doliul nu este elaborat. Unii oameni rămân blocați în acest timp de răspuns din pricina fricii că dacă ar  începe să plângă nu și-ar mai putea opri lacrimile niciodată, în timp ce alții așteaptă îndelung să aibă această predispoziție și deschidere  de a putea plânge din nou.
Non-plânsul detașării reprezintă de fapt  un proces de doliu blocat sau cronic negat.  Această blocare aduce cu sine și repercursiuni asupra relațiile interpresonale deoarece  opune rezistență față de alte posibile conexiuni, evită orice și pe oricine ar putea reprezenta îngrijire sau suport și izolează persoana care suferă. Din aceast tip de blocare nu se ajunge nici la împăcare cu pierderea suferită,  nici la vindecare.

Astfel, în timp ce lacrimile apar ca urmare a separării, pierderii, morții, plânsul este de fapt o expresie a relației de atașament, conexiune, iubire și viață. Din copilărie și dincolo de ea, plânsul este și despre durere, suferință și separare, cât și despre opusul acestora: securizare, comfort și atașament, conectare. Această dualitate face ca plânsul la adulți să fie reprezentat în aceeași măsură de durere și eliberare, disperare și speranță, agonie și confort.  Aspectul plânsului de căutare continuă a relației este și motivul pentru care avem un disconfort cultural, social cu lacrimile. În spatele negării și confuziei despre plâns stă de fapt dificultatea pe care o avem când vine vorba de atașament, intimitate, apropiere și căutare a echilibrului dintre nevoia de apropiere și cea de independență.
Privind plânsul ca un comportament de atașament facem ca lacrimile să descrie omul ca întreg din punct de vedere fizic, mental și social, teoria atașamentului oferind mijlocul prin care aceste niveluri să fie puse toate la un loc, întregindu-l pe acesta..


The meaning of crying based on attachment theory – Clinical Social Work Journal, Vol. 26, No. 1, Spring 1998, p. 9-22
https://www.researchgate.net/publication/262850072_The_Meaning_of_Crying_Based_on_Attachment_Theory

Sunday 27 November 2016

Ambivalența în viața psihică a copilului, iubirea și ura: ”te urăsc, mami” - „tati ești un monstru„

O să subliniez rolul ambivalenței în viața psihică – această tendință inconvenabilă pe care o avem cu toții de a simți furie la adresa persoanelor la care ținem cel mai mult, uneori chiar de a le urî - și o să iau în considerare acele metode de îngrijire a copiilor care ușurează sau, dimpotrivă, îngreunează creșterea unui copil capabil să gestioneze acest conflict în mod natural și constructiv. Am convingerea că principalul criteriu pentru judecarea valorii diferitelor metode de creștere a copiilor este reprezentat de efectele, fie benefice, fie adverse, pe care acestea le au asupra capacității aflate în plină dezvoltare a copilului de a-și regla acest conflict între iubire și ură și, prin aceasta, propria capacitate de a-și trăi în mod sănătos anxietățile și vinovăția.

Investigând visele, Freud(1900) realiza că visul în care persoana iubită moare indică, adesea, existența unei dorințe subconștiente conform căreia acea persoană ar trebui să moară – o revelație care, deși mai puțin surprinzătoare decât atunci când a fost avansată pentru prima dată, este, probabil, nu mai puțin deranjantă astază decât era cu un secol în urmă. 
În căutările sale în direcția găsirii originii acestor dorințe nechemate, Freud și-a îndreptat atenția către viața emoțională a copiilor și a propus ceva considerat a fi, atunci, o ipoteză îndrăzneață, respectiv ideea că în primii ani de viață suntem mânați atât de sentimente de ură și mânie, cât și de grijă și de iubire, adresate, deopotrivă, fraților și părinților noștri, acest fapt având caracter, de regulă, și nu de excepție.

M-am întrebat uneori dacă nu cumva controversele teoretice pe care acestea le-au stârnit și limbajul abstract în care sunt exprimate tind să estompeze simplitatea și nuditatea francă a conflictului cu care este năpăstuită umanitatea – acela de a simți mânie împotriva tocmai persoanei pe care o iubim cel mai mult și dorinței de a o răni. 

Aceasta este o tendință a omenirii care a ocupat mereu o poziție centrală în teologia creștină, fiindu-ne arhicunoscută datorită unor fraze colocviale, ca de exemplu, „mușcarea mâinii care ne hrănește„ sau „uciderea gâștei care face ouă de aur„. Este tema din Ballad of Reading Gaol  a lui Oscar Wilde :

Căci toți ucidem ce ni-i drag
Și-ntindem morții prada:
Omoară unii măgulind,
Ori cu dojeni, cu sfada,
Cei lași ucid cu sărutări
Iar cei viteji cu spada.

Datorită lui Freud, semnificația acestui conflict caracteristic vieții omenești a fost realizat din nou și tot datorită lui acest conflict devine, pentru prima dată, obiect al cercetării științifice. Știm că sentimentele de frică și vinovăție se nasc din acest conflict aflat la baza multor afecțiuni psihice, precum și că lipsa capacității de a ne confrunta cu aceste sentimente de frică și vinovăție  stă, la rândul ei, la baza multor tulburări de personalitate, inclusiv a delincvenței persistente. Deși munca noastră va face un mare pas înainte atunci când aspectele teoretice vor fi mai clare, putem înregistra un progres semnificativ folosind astfel de concepte uzuale  precum iubirea și ura, și conflictul – inevitabilul conflict -  care se dezvoltă în interiorul nostru atunci când acestea sunt direcționate către una și aceeași persoană.

Va deveni atunci limpede faptul că etapele prin care fiecare copil progresează către ambivalența normală sunt de importanță majoră pentru dezvoltarea personalității acestuia. Dacă urmează un traseu favorabil, va crește nu doar conștient de existența în interiorul său a pulsiunilor contradictorii, ci și capabil de a le direcționa și controla, anxietatea și vina generate de acestea devenind, astfel, suportabile. Dacă această evoluție este mai puțin favorabilă, el va fi asaltat de pulsiuni asupra cărora simte că nu are control sau că are insuficient control; drept rezultat, va suferi de anxietate acută referitor la siguranța persoanelor pe care le iubește și se va teme, de asemenea, de răzbunarea care se așteaptă să fie abătută asupra sa. Aici apare pericolul – pericolul ca personalitatea să recurgă la una dintr-o serie de manevre care, toate, mai mult creează dificultăți decât să le rezolve. 
De exemplu, frica de pedeaspa care se așteaptă să rezulte din actele ostile - și, bineînțeles, din intențiile ostile, având în vedere că unui copil nu-i este niciodată ușor să le distingă cu claritate una de cealaltă – duce, frecvent, la și mai mută agresiune. Astfel, putem observa adesea că un copil agresiv acționează în baza faptului că atacul e cea mai bună cale de apărare. 

În mod asemănător, sentimentul de vinovăție poate conduce la o cerere compulsivă de reasigurare și de demonstrare a iubirii, iar când aceste cereri nu sunt satisfacute, se ajunge la și mai multă ură, și în consecință, la sentimente și mai puternice de vinovăție. Acestea sunt cercurile vicioase care iau naștere atunci când capacitatea de a administra iubirea și ura se dezvoltă nefavorabil.

Mai mult decât atât, atunci când unui copil de vârstă fragedă îi lipsește încrederea în propria capacitate de a-și controla pulsiunile amenințătoare, există riscul ca, în mod neintenționat, acesta să apeleze la una sau mai multe dintre numeroasele mecanisme psihice primitive și mai curând ineficiente, create pentru a-i preoteja de vătămări pe cei dragi și pe el însuși de suferința unui conflict aparent de nerezolvat cu ajutorul altor mijloace.
 Aceste născociri psihice, care includ refularea uneia sau ambelor componente ale conflictului – uneori iubiri, uneori ură, alteori ambele (deplasare, proiecție, supracompensare, șimulte altele) - , au, toate, ceva în comun: în loc să fie scos la iveală conflictul și să fie tratat drept exact ceea ce este, toate aceste mecanisme de apărare reprezintă evitarea și negarea a însăși existenței conflictului. Nu e de mirare că sunt atât de eficiente.

Înainte de a ajunge la tema noastră principală – condițiile care, în copilărie, favorizează sau întârzie dezvoltarea capacității de soluționarea a conflictului – vreau să subliniez încă un aspect: conflictul nu are nimic nesănătos în el. Dimpotrivă, chiar conflictul este starea normală de lucruri în noi toți. În fiecare din zilele vieții noastre descoperim că, dacă urmăm o strategie, este nevoie să renunțăm la altele, care sunt, deopotrivă, dorite; descoperim, practic, că nu putem să mâncăm prăjitura și s-o păstrăm în același timp. În fiecare zi din viață ne revine, prin urmare, sarcina de a alege între interesele rivale din interiorul nostru și de a soluționa conflictele dintre pulsiunile ireconciliabile.
Care sunt condițiile care îngreunează situația dezvoltării capacității de soluționarea a conflictului? E destul de clar că un element principal al conflictului, care îngreunează găsirea unor soluții, este magnitudinea componentelor acestor acestui conflict. În cazul ambivalenței, dacă pulsiunea de a obține satisfacție din relația bună de atașament sigură sau cea de a răni și distruge persoana iubită este neobișnuit de puternică, dificultatea de a rezolva conflictul va fi sporită.

Așadar, una dintre cheile îngrijirii copiilor este de a-i trata în așa fel încât niciunul dintre cele două impulsuri care pun în pericol persoana iubită- nesațul iubirii și ura – să nu devină prea intense. Dacă un copil, ulterior un adult tânăr, are iubirea și compania mamei și, curând, și pe cea a tatălui, va crește fără presiunea inadecvată a setei iubirii și fără înclinația excesivă către ură. Dacă nu va avea parte de aceste lucruri, există posibilitatea ca intensitatea setei sale să fie mare, respectiv să caute în mod constant iubirea și afecțiunea, și să aibă tendința de a-i urî pe cei din partea cărora nu le primește, sau din partea cărora i se pare că nu le primește.

Nimic nu ajută un copil mai mult decât posibilitatea de a-și exprima candid, direct și spontan sentimentele de ostilitate și gelozie, și cred, de asemenea, că nu există sarcina parentală mai valoroasă decât capacitatea de a accepta cu seninătate asemenea expresii de pietate filială ”te urăsc, mami” sau „tati ești un monstru„.

Făcând față acestor izbucniri, le arătăm copiilor noștri că nu ne temem de ură și că avem încredere în faptul că aceasta poate fi controlată; mai mult îi furnizăm copilului atmosfera tolerantă propice dezvoltării autocontrolului.


John Bowlby: Crearea și ruperea legăturilor afective, Editura Trei, 2016


Wednesday 16 November 2016

Părinții și copiii: Homo ludens

“Families that play together stay together.” - english saying


De cele mai multe ori jocul este unealta cea mai firească și cea mai la îndemână pentru a închega și întări relația de atașament dintre părinte și copil. Un copil va spune mereu DA jocului și va fi mereu prezent și serios la orice inițiativă ludică.  În momentul în care părintele - baza lui de siguranță este prezentă copilul va tinde să exploreze mediul, adică lumea toată  și va face asta de cele mai multe ori prin joc.
Câteva cuvinte despre ce este aceea o bază de siguranță, așa cum o definește părintele teoriei atașamentului John Bowlby, apoi câteva forme de joc oferite de Aletha Solter în cartea sa Attachment Play, inspirată fiind  și ea tot de Bowlby și Mary Ainsworth.

O caracteristică centrală a conceputului de parentaj  este oferirea, de către ambii părinţi, a unei baze de siguranţă de la care un copil sau un adolescent să poată ieşi în lumea exterioară şi la care să se poată întoarce, ştiind cu certitudine că va fi binevenit atunci când ajunge acolo, îngrijit fizic şi psihic, alinat dacă este într-o stare de distres, liniştit dacă este înfricoşat. În esenţă, acest rol înseamnă a fi disponibil, a fi gata de a răspunde solicitării prin încurajare şi poate prin ajutor, însă de a interveni activ doar atunci când este în mod evident necesar.
În acest sens, este un rol similar celui al unui ofiţer care se afla la comanda unei baze militare, de la care pleacă o forţă expediţionară şi la care acesta se poare retrage, în cazul în care întâmpină o problemă. În mare parte a timpului, rolul bazei este unul de aşteptare, însă, fără îndoială, este unul vital. Numai atunci când ofiţerul care comandă corpul expediţionar este încrezător că baza lui este sigură, el va îndrăzni să înainteze şi să-şi asume riscuri. În cazul copiilor şi adolescenţilor, îi vedem, pe măsură ce cresc, aventurându-se din ce în ce mai departe de bază şi pentru perioade de timp din ce în ce mai mari. Cu cât sunt mai încrezători în faptul că baza lor este sigură şi, mai mult, că este gată să răspundă la o eventuală solicitare, cu atât mai mult o vor considera în mod implicit ca fiind ceva firesc.

 Iată cele nouă formule  de joc propuse de Aletha Solter ce întăresc atașamentul părinte-copil:
1•        Jocul nestructurat centrat pe copil
E nevoie de o variatate de jucării și materiale (păpușele, casă de păpuși, marionete,cuburi, lego de construit, lut, hăinuțe pentru păpuși, materiale de pictat, colorat, figurine, animale, mașinuțe). Ne așezăm lângă copil(pe covor, dacă e posibil) și îi acordăm toată atenția și starea de relaxare de care dispunem la momentul respectiv. Ar fi util dacă ne-am organiza în așa fel încât în cele 20-30 de minute atenția să fie oferită doar copilului; dacă avem mai mulți fiecăruia, pe rând, pe cât posibil. Ne ghidăm după copil, el este cel care ne conduce și care conduce jocul, îl lăsăm să aleagă cu ce vrea să se joace.Îl întrebăm dacă vrea să intervenim în joc și în ce manieră, de exemplu: Acum ce vrei să fac? E în regulă dacă mă duc pe acolo? Vrei asta aici? Putem face comentarii la adresa jocului însă ar fi minunat să ne oprim din  a corecta sau educa în timpul jocului. Suntem permisivi, dar e bine să stabilim limite care să  asigure siguranța amândurora, de ex: Nu te pot lăsa să arunci cu lego în geam, peste geam, etc. Programează o jumătate de oră de joc nestructurat cu fiecare copil macar o dată pe săptămână, dacă se poate cu fiecare dintre părinți.

2•        Jocul simbolic, tematic
Jocul inițiat de copil
 Atunci când copilul inițiază orice joc care vi se pare că aduce cu o experiență traumatică anterioară profitați de ocazie pentru a încuraja acest joc simbolic și încercați să observați copilul pentru a vedea din perspectiva lui cum a fost trăit evenimentul
Jocul inițiat de adult
Alegeți un moment în care atât dvs cât și copilul să vă simțiți calmi și să fiți odihniți, copilul să se simtă comfortabil, să nu aibă alte nevoi. Inițiați copilul într-o formă de joc sau într-o activitate care conține un element specific traumei trăite(ex: mașinuțe, ambulanță, mașina de pompieri, set de jucărie medical, o familie de cățeluși sau urși de pluș).E important să încurajăm jocul imaginar, discuții pe tema respectivă, să râdem copios, chiar și exagerat. Rămâne important să observăm comportamentul copilul din timpul jocului pe cât putem. Dacă observați că ii face plăcere puteți continua activitatea, dacă însă își pierde din interes, dacă se retrage sau dacă pare că jocul îi produce neplăcere sau îl sperie cel mai bine ar fi să vă opriți și fie să schimbați activitatea sau să o opriți complet.

3•        Jocul contingent de-a ce se poate întâmpla
(contingent= care poate să fie sau să nu fie, să se întâmple sau să nu se întample)

Jocul contingent de bază
Așteptați până când copilul inițiază o acțiune (ex: aruncă un obiect prin casă, vă ciupește, vă apasă pe nas). Faceți o mișcare sau scoateți un sunet ce este contingent cu acțiunea făcută anterior de copil (ex: scoatem limba dacă ne apasă pe nas, dacă aruncă un obiect periculos prin casă, de fiecare dată îl gâdilăm sau îl prindem de un picior sau ne prefacem că vrem să-l prindem). Repetați acțiunea de fiecare dată când copilul inițiază acțiunea. Încurajați-l să râdă cât mai mult. Mai complex ar fi jocul de-a căratul în spinare: copilul e cărat în spate, plimbat dintr-o parte în alta a casei rapid și întrebat în ce direcție vrea sa meargă în funcție de ce parte a corpului părintelui atinge.
Jocul contingent imitativ
Atunci când copilul scoate un sunet, face o mișcare sau are o expresie diferită a feței adultul îl imită, chiar și un pic exagerat, asta pentru a creea o atmosfera amuzantă, de relaxare și descărcare. Continuați să îl imitați de fiecare dată când face acel sunet, mișcare, expresie.( de ex: când nu vor să se îmbrace și vă grăbiți și spune că nu vrea, dvs. spuneți ba da, el ba nu  și tot așa până când dintr-o dată spuneți si dvs ba nu, ba nu, ba nu, până când o să devină amuzat și o să râdeți împreună).Pentru copii un pic mai mari le puteți sugera un joc tradițional imitativ precum: Follow the leader sau Simon says,  lăsați-l pe el să conduca.

4•        Jocul: Să ne prefacem că greșim
Joc inițiat de copil
Atunci când copilul face ceva greșit(de ex: își pune șosetele pe mâini) alăturați-vă, încurajând așa zisa prosteală și faceți intenționat și alte greșeli. Faceți în așa fel încât să râdeți cât mai mult.
Joc inițiat de adult
(în cazul medierii conflictelor): exagerați un comportament sau un conflict în așa fel încât să devina ridicol sau inventați un joc prostesc cu tema conflictului dintre cei doi.
(în cazul fricilor): Sugerați copilului un joc în care amândoi  să pretindeți a fi speriat de sunetul S pentru un copil căruia îi este frică de șerpi. Faceți în așa fel încât să râdeți cât mai mult. Asigurați-vă că nu se simte riduculizat sau tachinat, că nu se râde de el și de fricile sau spaimele lui, pentru copil sunt reale.

6•        Jocuri pentru anxietatea de separare
Creați o separare temporară de copil prin intermediul jocurilor: De-a v-ați-ascunselea, Cucu-bau, sau De-a prinselea, Sticluța cu otravă, Încetul cu încetul se fabrică oțetul, 1 2 3 la perete stai, Cât e ceasul, lupule? Regăsiți-vă și restabiliți contact vizual și/sau fizic. Râdeți cât mai mult. Nu râmâneți ascuns prea mult dacă observați semne de îngrijorare că nu sunteți găsit.

6•        Jocuri de-a puterea inversată
Prefăceți-vă că sunteți slab, speriat, prostuț, neîndemânatic. Lăsați copilul să vă doboare la pământ, să vă sperie, să vă prindă, să vă lase să îl așteptatați sau să vă învingă la sfârșitul unui joc (puteți folosi păpuși care imită aceste comportamente). Făceți-l să râdă cât mai mult. Stabiliți de comun acord care sunt limitele din timpul jocului de care aveți nevoie în așa fel încât copilului să-i fie clar că poate să facă aceste lucruri sau activități doar cu dumneavoastră și nu cu alte persoane sau cu alți copii care nu știu de jocul vostru și de regulile lui.


7•        Jocuri specifice regresiei în dezvoltare
Copilul pretinde că este un bebeluș sau un copil de vârstă mai mică. Intrați în joc și comportați-vă ca și cum ați avea grijă de un bebeluș: hraniți-l, legănați-l, cântați-i cântecele pe care i le cântați când era bebeluș, folosiți cuvintele stâlcit așa cum le folosea el când a început să vorbească.

8•        Activități în care predomina contactul corporal
Îmbrățișați și luați în brațe copilul cât de des puteți. Inițiați activități care implică atingeri: dansați împreună, băteți-vă cu pernele, părinții să se bată pe copil, jucați-vă  de-a roaba, purtatul în spinare, cireșica are mere, oponiponiponi. Încercați să încorporați în jocuri, în activități sportive cât mai mult contact fizic. Atunci când copilul inițiază contactul nu îl respingeți verbal sau fizic; dacă e prea lipicos inventați un joc în care să vă prefaceți ca sunteți lipiți cu superglue unul de celălalt sau că ați tras și ați închis un fermoar. Dacă nu vrea să fie luat în brațe sau pupat nu-l forțați, încercați să gasiți jocuri în care să vă atingeți palmele, de ex. ghicitul unde e castana sau banuțul sau să ascundeți jucării în mânecă sau buzunare pe care să le găsească.

9•        Activități și jocuri de cooperare

Implicați copilul în activități care presupun cooperarea: cântatul  împreună sau pe rând, gătit, modelare, plastilină, lut, cusut. Construiți un turn împreună, inventați o poveste cu personaje reale. Modificați jocuri în funcție de cum i-ar placea să fie jucate cele pe care le știe deja. Modificați jocurile competitive în așa fel încât nimeni să nu câștige. Bucurați-vă atunci când vă jucați si v-ați propus un scop comun: cum facem să dărămam dintr-o lovitura turnul, la cate pupături rezistă mama dacă o pupă tata si copilul sau ambii copii în același timp, cât de puternic trebuie să suflăm amândoi în același timp în așa fel încât să îl doborâm pe tata, etc.

Sper să ne fie cât mai de folos tuturor!!!

John Bowlby: O bază de siguranță, Aplicații clinice ale teoriei atașamentului, Editura Trei, 2011
Aletha Solter: Attachment Play, How to solve childrens behavior problems with play, laughter and connection, Shining Star Press, 2013

Saturday 5 November 2016

O bază de siguranță

Întrebarea la care căutam răspuns: Ne descurcăm în lumea asta mare singuri sau mai avem nevoie și de partener, părinți, prieteni atunci când ne hotărâm să fim mame, înainte, în timp și după ce a apărut bebelușul?

Iacătă și răspunsul de l-am găsit și-mi place.

Conceptul bazei de siguranță
Dovezile acumulate până acum indică faptul că ființele umane sunt în cel mai înalt grad fericite și capabile să-și dezvolte în modul cel mai avantajos talentele atunci când știu că au în spate una sau mai multe persoane de încredere gata să le vină în ajutor atunci când s-ar întâmpla să întâmpine dificultăți. Se poate considera că persoana de încredere, cunoscută, de asemenea, și sub denumirea de figură de atașament este cea care furnizează persoanei însoțite o bază de siguranță.

Necesitatea unei figuri de atașament, a bazei de siguranță, nu este, în nici un caz, o necesitate exclusivă a copiilor, deși, datorită importanței ei vitale în timpul primilor ani de viață, aceasta a fost perioada în care s-a evidențiat și a fost cel mai mult studiată. Existe motive serioase pentru a crede, totuși, că această necesitate este prezentă și în cazul adolescenților și adulților. În cazul celor din urmă, totuși, este o necesitate adesea mai puțin evidentă și, probabil, diferă în funcție de sex și de diversele etape de viață. Din aceste motive, precum și din motive izvorând din valorile culturii occidentale, există tendința ca nevoile adulților de bază de siguranță să fie ignorată sau chiar denigrată.

În contextul care se conturează al funcționării personalității, există două seturi de influențe. Prima se referă la prezența sau absența, totală sau parțială, a unei persoane de încredere având disponibilitatea și capacitatea de a furniza tipul de bază de siguranță necesar în fiecare din etapele de viață. Acestea reprezintă influențele exterioare sau de mediu.
Al doilea set se referă în primul rând la capacitatea sau incapacitatea relativă a unui individ de a percepe o persoană care este atât  disponibilă, cât și de încredere, pentru a putea furniza o bază de siguranță și, în al doilea rând, odată recunoscute aceste calități, la capacitatea individului de a colabora cu această persoană astfel încât să poată fi creată și menținută o relație reciproc avantajoasă. Acestea reprezintă influențele interne sau organice.

De-a lungul vieții, cele două seturi de influențe interacționează în moduri complexe și circulare.Într-o direcție, tipurile de experiențe pe care le are o persoană, în special în perioada copilăriei, afectează substanțial atât așteptările pe care acesata le are, sau nu, ulterior, de a găsi o bază personală de siguranță, cât și gradul de competență în a iniția și menține relații reciproc avantajoase atunci când se ivește o astfel de oportunitate. În direcția opusă, tipul de așteptări pe care le are o persoană și gradul de competență adus de acesta au un rol major în determinarea tipului de persoane cu care se va asocia și a modului în care acestea o vor trata. Datorită acestor interacțiuni, primul tipar stabilit este cel care s-a menținut și în continuare. Acesta este motivul principal pentru care tiparul relațiilor de familie pe care o persoană le trăiește în copilărie are o atât de mare importanță în dezvoltarea personalilății acesteia.

Privită din această perspectivă, funcționarea personalității sănătoase la fiecare etapă de vărstă reflectă, în primul rând, capacitatea individului de a recunoaște persoanele potrivite, disponibile și capabile de a-i furniza o bază de siguranță și, în al doilea rând, capacitatea sa de a colabora cu aceste persoane în cadrul unor relații reciproc avantajoase. Prin contrast, multe forme de tulburări în funcționarea personalității reflectă capacitatea deficitară a individului de a recunoaște persoanele potrivite și disponibile și/sau capcitatea deficitară de a colabora cu aceste persoane, atunci când le identifică, în cadrul unor relații reciproc avantajoase. Astfel de insuficiențe pot apărea în diverse grade și pot lua diverse forme: ele pot include agățarea anxioasă, cereri excesive sau excesiv de intense în raport cu vârsta și situația, detașarea și lipsa de angajament, independența sfidătoare.

Paradoxal, privită din această perspectivă, personalitatea sănătoasă nu se dovedește nici pe departe atât de independentă pe cât o sugerează stereotipurile culturale. Ingredientele esențiale sunt capacitatea persoanei de a se baza, încrezătoare, pe ceilalți atunci când diversele situații o cer și cea de a recunoaște persoanele pe care este potrivit să se bazeze. O personalitatea cu o funcționare sănătoasă este, prin urmare, capabilă să schimbe rolurile atunci când situația se schimbă. Sunt momente în care furnizează o bază de siguranță pornind de la care însoțitorii săi pot funcționa; în alte momente, se bucură de faptul că se poate baza pe unul sau altul dintre însoțitorii săi pentru  a-i furniza exact același tip de bază de siguranță, la randul său.

Capacitatea de a adopa, oricare dintre roluri, pe măsură ce circumstanțele se schimbă, este bine ilustrată de multe femei pe parcursul fazelor succesive ale vieții lor, pornind de la perioada sarcinii, trecând prin momentul nașterii, la perioada maternității. O femeie capabilă de a face față cu succes acestor schimbări este considerată perfect capabilă, în timpul sarcinii și al perioadei post-partum, atât să-ți exprime dorința de a fi susținută și ajutată, cât și să ceară susținere și ajutor, în mod direct și eficient, persoanei potrivite. Relația sa cu soțul este una apropiată, iar ea este dornică și mulțumită că se poate baza pe susținerea acestuia. La rândul său, ea este capabilă să ofere în mod spontan celorlalți, inclusiv copilului ei. Prin contrast, se constată că o femeie care trăiește dificultăți emoționale majore în timpul sarcinii și perioadei post-partum întâmpină dificultăți serioase în a se baza pe ceilalți. Ea este fie incapabilă să-și exprime dorința de a primi susținere, fie cere această susținere într-un mod agresiv, ambele cazuri reflectând lipsa de încredere în faptul că o va primi. În mod obișnuit, este nesatisfăcută atât de ceea ce poate primi, cât și de faptul că este incapabilă, ea însăși, de a oferi în mod spontan celorlați.


Pentru a asigura continuitatea potențialului de susținere care este esența unei baze de siguranță, relația dintre indivizii vizați trebuie menținută pe o durată de câțiva ani. Cu toate că, în scopul clarității expunerii, teoriile sunt adesea optim formulate în termeni ce nu țin de sfera sentimentelor, este nevoie să avem mereu în minte faptul că multe dintre cele mai intense emoții umane se nasc în timpul formării, menținerii, ruperii și refacerii relațiilor în cadrul cărora un partener furnizează celuilalt o bază de siguranță, sau în care partenerii alternează rolurile. În timp ce menținerea fără dificultăți a unei astfel de relații este traită ca o sursă de siguranță, riscul de a pierde relația dă naștere anxietății și, adesea, furiei, iar pierderea efectivă aduce dezechilibrul produs de suferință.

John Bowlby: Crearea și ruperea legăturilor afective, Editura Trei, 2016
Prelegerea a șasea: Încrederea în sine și condițiile care o înlesnesc